la pierderea sperantei

Nu sunt obisnuit sa-mi prezint singur cartile. Nu se obisnuia asta pe cand publicam si eu mai des. Oricum, la pierderea sperantei n-a fost conceputa ca atare, o carte cu o structura de rezistenta, asa cum se fac azi, si cartile, si casele. Au fost notatii disparate, iar daca exista, totusi, o aparenta de unitate, atunci asta vine de altundeva decat din intentia de constructie. Din constanta obsesiilor mele si a celor ce-mi trec prin cap, fie si intamplator.Poate parea o carte trista sau demobilizatoare (Doamne fereste!), desi sunt momente cand e da ras, ca la Ion de la gara, mai ales in cele doua pasaje cu sexul, cu toate ca nu pentru ele am scris-o, ele sunt doar niste accesorii, asa cum e si sexul prea adesea... Ma grabesc sa va spun ca accesoriile nu sunt, chiar intotdeauna, inutile.Toata viata, inca de acum 45 de ani, cand am publicat prima carte a mea de versuri, din care azi nu mai pot pastra decat titlul, Turnul inclinat, am fost... inclinat spre partea neagra a existentei. Asa ca nu pot da vina pe batranete ca mi-am pierdut cu totul sperantele. Ele erau cam pierdute inca de atunci, de la Cluj, demult. Acum doar pierderea lor a iesit in pagina, si chiar pe o coperta. (Nicolae Prelipceanu)